513.
Pe crucea din dealul iubirii
Pe crucea din dealul iubirii, pe culmea lipsită de flori
Se stinge Făclia iubirii privind spre albastrele zări.
Te plânge izvorul din vale şi raza de soare-n amurg,
Se scutură florile-n cale iar stelele-n nori se ascund.
Ce mulţi au aflat în iubire, Izvorul de dulci mângâieri;
Dar Domnul privind de pe cruce îi caută, şi nu-s nicăieri.
Doar mama aleargă la cruce, priveşte spre cer suspinând,
În locu-I să rabde s-ar duce, pe lemnul de groază murind.
Iar ochii ce-au plâns în grădină se-ndreaptă spre cer rugător;
Spre Cel ce durerile-alină se roagă al meu Salvator:
„Părinte-al iubirii sublime, le iartă cumplitul păcat!
Al Meu duh se-ndreaptă spre Tine, o, iartă-i că nu ştiu ce fac!"