Când harfa ta îţi amuțește, O, cântărețule, să ştii
Când harfa ta îţi amuțește, O, cântărețule, să ştii
Eşti biruit şi te pândește Cumplitul gol din nopţi pustii...
Eşti că fântâna fără apă Şi că statuia-nțepenit:
La tine nu se mai adapă Cel ars de sete şi trudit.
Nu-şi mai găsește alinare Cel săgetat de suferinți;
Nici mângâieri, nici ușurare, În scrâşnetele lui de dinţi.
Tu eşti înfrânt, o, cântărețe, Când glasul tău a amuţit.
Şi-atrăgătoarea frumusețe De ochii tăi s-a despărţit...
Căci viaţa ta e doar cântărea; Ea-i darul ce ţi-a fost adus,
Prin ea tu ţi-ai făcut intrarea, În slujba Domnului Isus.
O, dacă taci, trăieşti înfrângeri Şi chinuri de nândurat;
În suflet totdeauna sângeri Şi trupu-n neguri ţi-e-mbrăcat.
Când harfa ta îşi curmă cântul O, cântărețule, eşti stins...
Zdrobit ţi-e duhul de pământul Ce te-a atras şi te-a cuprins.
Cântând îţi vei păstra puterea Şi sufletul în veci frumos;
Ducând în cântec mângâierea, Eşti mângâiat tu, de Christos.