Doamne, ia-mi aminte ruga, de-al meu strigăt nu Te-ascunde
Doamne, ia-mi aminte ruga, de-al meu strigăt nu Te-ascunde
Ci-mi ascultă-a mele cereri, mi le-ascultă şi-mi răspunde!
Mă ascultă, căci în temeri rătăcesc şi-n frământare,
Căci vrăjmaşii mei asupră-mi fac şi larmă, şi-apăsare!
M-asupresc cu nedreptate, urmărindu-mă-n mânie,
Inima mi se-nfioară, mă-ngrozeşte-a lor urgie;
Şi grăiesc: ca porumbelul, de-aş avea şi eu aripă,
Aş zbura de-aici departe şi-aş afla odihnă-o clipă.
Aş fugi cât mai departe, să-mi fac casa-ntr-o pustie,
Nimenea să nu mă vadă, nimenea să nu mă ştie
Aş fugi cât mai degrabă într-un loc de-adăpostire
De-acest vânt aşa năprasnic, de-acest vifor de-asuprire.
Doamne, risipeşte-i astăzi şi-a lor limbă să se-mpartă,
Căci în orice zi-n cetate numai silă văd şi ceartă!
Zi şi noapte ei pe ziduri ocolesc după cetate
Iar năuntrul ei sunt numai fărdelegi şi răutate
Desfrânarea-i şade-n mijloc şi s-arată-n mii de feţe,
Vicleşugul şi-nşelarea nu-i lipsesc de pe pieţe.
Nu vrăjmaşul mă jigneşte, că-aş răbda şi n-aş răspunde,
Nu duşmanul vine-n contră-mi, că-aş fugi şi m-aş ascunde.
Ci tu, cel pe care-n viaţă l-am crezut cu mine una
Tu, cu care-am fost prieten
fraţi de cruce-ntotdeauna,
Tu, cu care-am dus odată o plăcută prietenie
Şi mergeam în Casa Sfântă ca-ntr-o veşnică frăţie.