E mult de când e noapte și lumea-i bântuită

E mult de când e noapte și lumea-i bântuită De mii de duhuri rele cu-nșelătoare șoapte. Mi-e dor de Dimineață, în slavă, răsărită... Străjerule, străjere, mai este mult din noapte?... Atâți, din cei ce-așteaptă, sunt copleșiți de jale, Trântiți de greutatea ce inima le-a smuls; Mi-e toată așteptarea, la glasul vestii tale: Străjerule, străjere, mai este oare mult?... Plâng inimi sfâșiate de lungă despărțire... Și au atâtea doruri... și-au suferit atât... Și-așteaptă-ndurerate o clipă de iubire... Străjerule, străjere, o, cât mai este, cât?... E-atât de grea vegherea, când noaptea se lungește... Când inimile-așteaptă... și-n suflete e jale... Când mistuie durerea... și plânsul copleșește... Străjerule, străjere, ah! zorii nu răsar?... Mai este mult din noaptea aceea-ntunecoasă? Departe-s zorii zilei, seninei dimineți? Se fierb în jur talazuri... e marea furtunoasă... Străjerule, străjere, nu-i ceasul cel măreț?... Atât de grea ni-e starea, cum n-a fost niciodată! Vin valuri mari și grele, cum n-am mai întâlnit... Simțim c-a-noastre inimi curând n-or să mai bată... Ah, sună răsăritul, străjerule iubit!... Ah, sună azi, străjere, sfârșitul suferinței, Să rupi obezi și stăvili de țărână și fier! Adună-n sărbătoare, dorită biruința Și nunta așteptată cu Mirele din cer!