Un lung tren ne pare viaţa

Un lung tren ne pare viaţa Ne trezim în el mergând, Fără să ne mai dăm seama Unde ne-am suit şi când. Fericirile sunt halte Unde stăm câte-un minut; Până să ne mai dăm seama, Sună... pleacă... a trecut... Iar durerile sunt staţii Lungi, de nu se mai sfârşesc, Şi, în ciuda noastră parcă, Tot mai multe se ivesc. Arzători de nerăbdare Înainte tot privim, Vrem s-ajungem tot mai iute, La vreo gară ce-o dorim. Ne trec zilele... trec anii... Clipe sfinte şi dureri, Aşteptând, hrăniţi de visuri, Noi momente de plăceri. Mulţi copii voioşi se urcă. Câţi în tren ne-am întâlnit!... Iar câte-un bătrân coboara; Trist, de forţă istovit... Vine-odata însă vremea Să ne coborâm şi noi... Ce n-am da atunci, o clipa Să ne-ntoarcem înapoi. Căci, pe când privim în urmă, Plângem timpul ce-a trecut... Sună gara veşniciei!... Am trăit, dar n-am ştiut...