Când privesc a Ta zidire

Când privesc a Ta zidire, Firea-n măreţia ei, Cerul cu-a lui nesfârşire Şi cu munţi de nouri grei; Când privesc la mândrul soare Cum revarsă-n zori de zi, Cum apune sau răsare După lanuri aurii; Când privesc bolta-n stelată, Miile ei de făclii, Ce în noapte-ntunecată Luminează munţi, câmpii: Sunt uimit de-a Ta mărime, Cum şi de puterea Ta, Recunosc a mea micime, Cum şi neputinţa mea! Înaintea feţei Tale Sunt doar un biet păcătos. O, alerg l-a Ta-ndurare, Te ştiu sfânt, dar şi milos Ştiu că-n marea Ta iubire Pân’ la mine Te-ai plecat, Să mă ‘nalţi l-a Ta mărire Chiar pe min’ cel ne-nsemnat Necuprinsă Ţi-e iubirea Ce-n Isus mi-ai arătat! Tu mi-ai dat chiar mântuirea, Tu chiar cerul mi l-ai dat!